Excepția de neconstituționalitate privind interzicerea recursului

Excepția de neconstituționalitate privind interzicerea căii de atac a recursului în ceea ce privește contestațiile la executare (și nu numai)

IMPORTANT: Această excepție de neconstituționalitate trebuie invocată de fiecare dată când un împrumutat care a formulat o contestație la executare sau o acțiune în constatare dorește să formuleze recurs împotriva hotărârii instanței de apel, deși la acest moment legea îi interzice calea de atac a recursului. Ulterior admiterii excepției de neconstituționalitate, chiar dacă între timp cererea de recurs a fost respins ca inadmisibilă, împrumutatul poate formula cerere de revizuire împotriva hotărârii de respingere a recursului în temeiul art. 509, alin. (1), pct. 11 din Codul de procedură civilă, cerere care va fi admisă. Împrumutații care nu au invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale care interzic calea de atac a recursului, chiar dacă acesta va fi admisă în alte spețe, nu vor avea dreptul să formuleze cerere de revizuire împotriva hotărârii de respingere a cererii de recurs.

Contactați-ne acum la numărul de telefon 0746812215 pentru a vă informa în mod GRATUIT, CORECT, COMPLET ȘI PRECIS (program de luni până vineri în intervalul 09:00-19:00).

În continuare vă prezentăm argumentele care justifică admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a a sintagmei „De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

 

Către CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

Dosar nr. ...

 

DOMNULE PREȘEDINTE,

 

Stimată/Stimate doamnă/domnule judecător, onorată instanță de judecată,

subsemnatul ....

În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992 invocăm excepţia de neconstituţionalitate a a sintagmei „De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate susținem că dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 creează o evidentă discriminare cu privire la exercitarea căii de atac a recursului în materie civilă atât între justițiabilii care formulează contestații la executare și cei care formulează acțiuni în constatare, cât și între justițiabilii care formulează contestații la executare în afara intervalului de timp prevăzut de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și cei care formulează contestații la executare înlăuntrul intervalului de timp prevăzut de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, respectiv între data intrării în vigoare a Legii nr. 2 din 1 februarie 2013 și 31 decembrie 2018, conform alin. (2) al art. I din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 95 din 8 decembrie 2016.

Așa cum a arătat și dna. Tița Ochi Albi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 143D/2016, această ultimă categorie de justițiabili este lipsită de dreptul la calea de atac a recursului în vederea apărării drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, deși art. 21 alin. (2) din Constituție interzice îngrădirea acestui drept prin lege. Discriminarea creată de dispozițiile de lege criticate nu se bazează pe nicio cauză obiectivă, ci este efectiv rezultatul hazardului ce ține de timpul când cererea adresată justiției se înregistrează pe rolul instanțelor. Susținem, de asemenea, că măsurile pentru degrevarea instanțelor judecătorești instituite prin Legea nr. 2/2013 nu pot constitui un motiv obiectiv pentru discriminarea justițiabililor care formulează contestații la executare în condițiile în care Constituția garantează prin dispozițiile art. 124 alin. (2) că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Or, unicitatea, imparțialitatea și egalitatea dispar atunci când dreptul la exercitarea unei căi de atac depinde exclusiv de data calendaristică în care a fost inițiat procesul civil.

Dispozițiile de lege criticate creează o vădită discriminare în ce privește accesul la justiție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 24 decembrie 2015 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95 din 8 decembrie 2016, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 1009 din 15 decembrie 2016, și ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (http://legislatie.just.ro /Public/DetaliiDocument/145464):

„(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Notă 
Potrivit alin. (2) al art. unic din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 62 din 23 decembrie 2015, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 964 din 24 decembrie 2015, dispozițiile art. XII alin. (2), art. XIV-XVII, art. XVIII alin. (2) și art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv.

Potrivit alin. (2) al art. I din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 95 din 8 decembrie 2016, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 1009 din 15 decembrie 2016, dispozițiile art. XII alin. (2), art. XIV-XVII, art. XVIII alin. (2) și art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare, se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Notă 
Prin DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în MONITORUL OFICIAL 582 din 20 iulie 2017, s-a admis exceptia de neconstitutionalitate, constatându-se că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“ cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituțională.

Conform art. 147 alin. (1) din CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, republicată în MONITORUL OFICIAL nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispozițiile din legile și ordonantele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstițutionale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstițutionale sunt suspendate de drept.

Prin urmare, începând cu data de 20 iulie 2017, sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“ cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă se suspendă de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice incepând cu data de 3 septembrie 2017, daca legiuitorul nu intervine pentru modificarea prevederilor atacate”.

Prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă au următorul conţinut (http://legislatie.just.ro /Public/DetaliiDocument/145464):

„(2) ) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Notă 
*) A se vedea art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, reprodus în nota din finalul formei republicate.”

În DECIZIA nr. 369 din 30 mai 2017 identică cu speța noastră, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr.2/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 1009 din 15 decembrie 2016.

Or, în procesul din speța noastră, având în vedere data înregistrării acțiunii (30.07.2015), se aplică dispozițiile art.XVIII alin. (2) din Legea nr.2/2013.

Referitor la aceste aspecte precizăm că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor art. 129 din Constituția României care prevede că „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

Prin urmare, din chiar modul în care a fost formulat art. 129 din Constituția României, rezultă că  împotriva  hotărârilor judecătorești pot fi exercitate mai multe căi de atac, nu una singură așa cum prevede în speța noastră art. XVIII, alin. (2) din Legea nr. 2/2013 reiterat mai sus coraborat cu art. 718, alin. (1) din Codul de procedură civilă („Căi de atac (1) Hotărârea pronunțată cu privire la contestație poate fi atacată numai cu apel, cu excepția hotărârilor pronunțate în temeiul art. 712 alin. (4) și art. 715 alin. (4) care pot fi atacate în condițiile dreptului comun”.).

Dacă Legea fundamentală ar fi considerat că, în unele cazuri, este legal ca hotărârile judecătorești să poată fi atacate cu o singură cale de atact, atunci dispozițiile art. 129 din Constituția României ar fi avut alt conținut, respectiv că „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile sau, unde este cazul, calea de atac, în condiţiile legii”. Însă acest lucru nu s-a întâmplat și implicit, hotărârile judecătorești pot fi atacate prin mai multe căi de atact.  

Referitor la sintagma ”în condițiile legii” din art. 129 din Constituția României, precizez că aceasta nu înseamnă că legea poate impune o singură cale de atac a hotărârilor judecătorești, precum în cazul nostru (apelul), ci înseamnă că acele căi de atac la care se referă trebuie să respecte condițiile impuse de lege referitoare la, termene, conținutul și forma acestora, precum cele prevăzute de art. 459 din Codul de procedură civilă  („Ordinea exercitării căilor de atac(1) Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.(2) În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel și de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanța care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părțile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbală, dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă și consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.(3) Căile extraordinare de atac pot fi exercitate și concomitent, în condițiile legii. Recursul se judecă cu prioritate.”), de art. 460 din Codul de procedură civilă  („Unicitatea căii de atac(1) O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.(2) Dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.(3) În cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului.(4) Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului și nici recursului, soluția cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condițiile legii.(5) În cazurile prevăzute la alin. (2)-(4), termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.”), de art. 468 din Codul de procedură civilă („Termenul de apel(1) Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.(2) Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite.(3) Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel.(4) Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii.(5) Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleași condiții, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen.”), de art. 485 din Codul de procedură civilă („Termenul de recurs(1) Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2)-(4), precum și cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător.(2) Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen.”), de art. 486 din Codul de procedură civilă („Cererea de recurs(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care recurentul locuiește în străinătate;b) numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului;c) indicarea hotărârii care se atacă;d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic.(2) La cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și împuternicirea avocațială sau, după caz, delegația consilierului juridic.(3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Dispozițiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) și ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile.*)) și de celelalte prevederi legale referitoare la termene, conținutul și forma căilor de atact.

Aceste aspecte arătate mai sus sunt confirmate și de Curtea Constituțională în DECIZIA nr. 462 din 17 septembrie 2014 la paragraful 24, unde în ceea ce priveşte căile de atac, niciodată nu s-a specificat că ar exista posibilitatea existenței unei singure căi de atac:

„24. În privinţa încălcării art. 21 din Constituţiei referitor la accesul liber la justiţie, Curtea reţine că acest drept constituţional reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia „împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atactermene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate astfel cum prevede şi art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. De aceea, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, deci inclusiv cu privire la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ...de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1200 din 15 decembrie 2004).”

Conform afirmațiilor Curții de mai sus se evidențiază următoarele aspecte relevante pentru speța noastră:

1. Legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate astfel cum prevede şi art. 126 alin.(2) din Constituţie potrivit căruia „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. În concluzie, legiuitorul nu poate reglementa și în sensul intezicerii dreptului constituțional al justițiabililor care formulează o contestație la executare de a exercita calea de atac cea mai importantă de care aceștia beneficiază, respectiv calea de atac a recursului, singura cale de atac prin care se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, decât dacă sunt îndeplinite condițiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituție, așa cum s-a arătat mai jos. 

2. Limitarea dreptului unor părţi de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie. Acest aspect a fost confirmat și prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 unde Curtea Constituțională a precizat următoarele:

„Conform art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, (1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. 

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. 

a) Întrucât textul constituțional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiție nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părți ... de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiție”.

 Mai departe, Curtea a afirmat că:

 Aceasta îngrădire este neconstituțională, nefiind îndeplinite condițiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia *Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav*. ”

„Prima teză exprimă, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție. Această teză conține așadar o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză. Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia *Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege*. Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanțial - al unei părți interesate de a exercita căile de atac și nici nu poate restrânge exercițiul acestui drept decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție. Într-adevăr, deși art. 129 din Constituție asigură folosirea căilor de atac *în condițiile legii*, această dispoziție constituțională nu are semnificația că *legea* ar putea înlătura ori restrânge exercițiul altor drepturi sau libertăți expres consacrate de Constituție. ”

Prin urmare, deoarece în speța noastră îngrădirea dreptului domnului ... de a exercita calea de atac a recursului nu respectă condițiile prevăzute de art. 53, alin. (1) din Constituție, rezultă că prevederea legală care îngrădește acest drept este neconstituțională.

Mai departe, art. 53, alin. (2) din Constituție prevede că măsura restrângerii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o și să fie aplicată în mod nediscriminatoriu:

„(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Referitor la acest aspect precizez că măsura restrângerii nu a fost aplicată în mod nediscriminatoriu, ci a fost aplicată tocmai în mod discriminatoriu, respectiv a fost aplicată în special persoanelor în cazul cărora prejudiciile erau cele mai mari, respectiv în cazul contestațiilor la executare care au ca efect în marea majoritate a cazurilor blocarea conturilor, poprirea veniturilor și pierderea locuințelor familiare. Subliniez în acest sens că cei mai afectați de de această măsură a restrângerii dreptului de a exercita calea de atac a recursului sunt cei care se apărau de ilegalitățile celui mai veritabil și corupt adversar (conform jurisprudenței naționale), respectiv instituțiile financiar bancare ce își desfășoară activitatea în România.

La par. 26 și 27 din DECIZIA nr. 462 din 17 septembrie 2014, Curtea Constituțională a confirmat cele arătate mai sus, respectiv faptul că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie:

26. În consecinţă, Curtea reţine că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul „est modus in rebus”, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.217 din 12 martie 2004, şi Decizia nr.40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.229 din 16 martie 2004). În aceste condiţii orice limitare a accesului liber la justiţie, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr.266 din 7 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 25 iunie 2014). Aşadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală şi revine Curţii Constituţionale competenţa de a analiza caracterul proporţional al condiţiei suplimentare impuse (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr.39 din 29 ianuarie 2004 şi Decizia nr.40 din 29 ianuarie 2004, precitate).

27. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă, a recursului, reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art.21 din Constituţie.”

Mai departe, la par. 30 Curtea a afirmat următoarele:

„30. Conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.

31. Curtea constată că, astfel cum rezultă din expunerea de motive care a însoţit proiectul Codului de procedură civilă, scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiei persoanelor fizice de a fi asistate şi, după caz, reprezentate de avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia îl reprezintă impunerea unei rigori şi discipline procesuale pentru evitarea introducerii unor cereri de recurs în mod abuziv, şicanator, sau informe, care nu se încadrează în mod riguros în motivele de recurs. Prin urmare, legiuitorul, pe de o parte, a urmărit asigurarea unei reprezentări juridice adecvate a părţilor şi, pe de altă parte, asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Această regulă corespunde noii viziuni asupra recursului reglementat ca o cale extraordinară de atac, potrivit căreia condiţiile de exercitare sunt stricte, iar motivele de recurs sunt limitativ circumscrise respectării legalităţii. Prin urmare, Curtea constată că scopul urmărit de legiuitor este unul legitim.”

În speța noastră, scopul urmărit de legiuitor în ceea ce privește implementare art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost acela de degrevare a instanţelor judecătoreşti, așa cum reiese din titlul legii, nu din explicațiile furnizate de legiuitor. Nu scrie nicăieri în lege la ce instanțe judecătorești se referă. De asemenea, legiuitorul nu a prezentat nici motivele, nici argumentele și nici analiza pe care era obligat să o facă înainte de a lua o decizie atât de importantă în ceea ce privește drepturile constituționale arătate în prezenta cerere, respectiv înainte de a trage concluzia că se impune a fi suprimat dreptul justițiabililor care formulează contestații la executare de a exercita calea de atac a recursului, adică de a solicita singurei instanțe de judecată competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.  

Mai mult decât atât, cu acele excepții nesemnificative prevăzute de art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă în care se încadrează un număr foarte mic dintre procesele care au ca obiect contestație la executare, în ceea ce privește suprimarea judecății recursului de către onoratele instanțe de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a României în cazul contestațiilor la executare și nu numai, aspect motivat în mod implicit nu de numărul mare de procese aflate pe rolul Înaltei Curți, ci de intervalul mare de timp în care acestea sunt soluționate, arătăm ca fiind evident faptul că măsura luată nu este adecvată din următoarele motive:

1. Prima măsură în sensul arătat mai sus, respectiv care să aibă ca efect micșorarea intervalului de timp necesar soluționării proceselor aflate pe rolul Înaltei Curți, în mod evident și logic constă în creșterea numărului de judecători din cadrul Înaltei Curți și creșterea numărului de imobile în care aceasta instituție își desfășoară activitatea. Implementarea acestei măsuri are ca efect incontestabil finalitatea dorită atât în cazul proceselor care au ca obiect contestație la executare, cât și în cazul celorlalte procese.

2. A doua măsură în sensul arătat mai sus, respectiv care să aibă ca efect micșorarea intervalului de timp necesar soluționării proceselor aflate pe rolul Înaltei Curți, constă în combaterea cauzei care stă la baza formulării unui număr foarte mare de recursuri către Înalta Curte de Casație și Justiție. Referitor la acest aspect precizez că problema nu este că un număr mare de dosare ajung pe rolul acestor instanțe de judecată și implicit, că timpul de soluționare este unul îndelungat, ci problema este că, așa cum reiese și din jurisprudența proprie care va fi depusă la dosar, un număr foarte mare de judecători care nu știu sau nu vor să aplice corect legea și care nu țin cont și nu respectă recomandările Înaltei Curți își desfășoară activitatea în tribunalele din țară fără respectarea jurământului asumat în fața acestora și a lui Dumnezeu privind respectarea Constituției şi a legilor ţării, apărarea drepturile şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, îndeplinirea atribuţiilor cu onoare, conștiință şi fără părtinire.

Astfel, ținând cont de faptul că toate contestațiile la executare se judecă în primă instanță de către instanțele de judecată ale judecătoriilor, indiferent de valoarea obiectului contestației, rezultă că atâta timp cât prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă produc efecte, judecătorii la care am făcut referire mai sus decid în mod nelegal, definitiv și irevocabil asupra proceselor ce au ca obiect contestație la executare, iar victimele acestora și familiile lor sunt foarte grav afectate prin pierderea locuințelor familiare, diminuarea veniturilor cu cel puțin o treime pentru o perioadă ”nesfârșită de timp” sau ”pe viață” și uneori chiar prin decesul celor care în mod fals s-au considerat vinovați de efectele acestor abuzuri, cu implicații foarte grave atât în ceea ce privește calitatea vieții și nivelul de trai, cât și în ceea ce privește încrederea în justiție și în instituțiile statului. Precizez și faptul că toate aceste aspecte negative enumerate mai sus afectează în mod direct și indirect toți cetățenii României.

Prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă au fost pe scurt caracterizate de către recurent ca fiind ”un gest criminal”.

Prin urmare, a doua măsură care va avea ca efect micșorarea intervalului de timp necesar soluționării proceselor aflate pe rolul Înaltei Curți și care nu afectează în mod flagrant drepturile constituționale ale cetățenilor constă în pedepsirea judecătorilor care dispun contrar legii prin neinterzicerea acțiunilor privind recuperarea prejudiciului cauzat și/sau prin diminuarea definitivă a veniturilor lunare ale acestora și/sau prin diminuarea competenței materiale a acestora, respectiv prin interzicerea judecării cauzelor al căror obiect are o valoare mai mare de, să zicem, 30.000 lei și/sau prin arondarea acestora la instanțele de judecată inferioare în locul judecătorilor care pot fi promovați în schimb.

În concluzie, ținând cont atât de cele arătate mai sus cât și de faptul că în prezent nu există nici o cale de atac împotriva judecători din tribunalele din țară care dispun asupra proceselor ce au ca obiect contestație la executare contrar legii și în mod definitiv și irevocabil, aceștia neputând fi chemați în instanță pentru repararea prejudiciului creat de nelegalităţile comise, apare ca evidentă atât concluzia că măsura luată nu este adecvată, cât și concluzia că prin implementarea prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 legiuitorul român îi susține și îi protejează pe cei care încalcă legea și implicit, că scopul urmărit de legiuitor nu este unul legitim.

Ținând cont de soluțiile alternative arătate mai sus, rezultă că măsura luată nu este nici indispensabilă pentru îndeplinirea scopului dorit.

În acest context, apare ca evident faptul că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la numărul mare de dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, a căror necesitate de degrevare nici măcar nu a fost dovedită, şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, dispoziţiile legale criticate consacrând un dezechilibru între cele două interese concurente. Astfel, prin condiţionările impuse realizării interesului general menţionat este afectat în mod iremediabil interesul individual, respectiv cel al persoanei care, în intervalul de timp în care art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte, are nevoie sau dorește să recurgă la căile de atac prevăzute de lege și în special, la ultima cale de atac, respectiv cea a recursului, în vederea realizării drepturilor şi intereselor sale subiective.

Reamintesc în acest sens și considerentul Curții Constituționale de la par. 36 din DECIZIA nr. 462 din 17 septembrie 2014 valabil și în speța noastră: „instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică, de principiu, asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală”.

De asemenea, reamintesc și considerentul Curții Constituționale de la par. 43 și 45 din DECIZIA nr. 462 din 17 septembrie 2014 valabil și în speța noastră: statul are obligaţia de a reglementa măsuri pozitive pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului de acces liber la justiţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979 pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraf 25);”

„Or, cum drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979 pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraf 25)”.

În plus față de cele arătate mai sus, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor art. 16, alin. (1) din Constituția privind egalitatea în drepturi („(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”) și ale art. 21 alin. (3) din Constituţie („(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”).

Este suficient să arătăm în acest sens punctul de vedere al Curții Constituționale din DECIZIA nr. 369 din 30 mai 2017, care la paragraful nr. 21 a afirmat următoarele: „Prin urmare, fiind chemată, în prezenta cauză, să verifice constituţionalitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr.2/2013, prin al cărui conţinut normativ legiuitorul şi-a folosit marja sa largă de apreciere, într-un mod maximal, Curtea îşi va reconsidera jurisprudenţa în raport cu acest text legal, tocmai datorită reevaluării standardului de protecţie pe care îl asigură art. 16 alin.(1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie în condiţiile în care şi căile extraordinare de atac reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie (Decizia nr.462 din 17 septembrie 2014, precitată, par.27).”

A fost invocată în acest sens și DECIZIA nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curții Constituționale care, la paragraful nr. 21, reamintim că a concluzionat următoarele: „Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă, a recursului, reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie.

Astfel, conform deciziilor mai sus menționate, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja în ceea ce privește neconstituționalitatea întregului alin. (2) al art. XVIII din Legea nr.2/2013, în sensul că respectiva prevedere legală este neconstituțională.

Față de argumentele reiterate mai sus care au stat la baza deciziei Curții Constituționale de a constata neconstituționalitatea alin. (2) al art. XVIII din Legea nr.2/2013, reamintesc și următoarele argumente arătate în DECIZIA nr. 369 din 30 mai 2017 care justifică legalitatea solicitărilor noastre și pe care ni le însușim, la fel ca și în cazul celorlaltor argumente reiterate mai sus:

„20. ... Curtea constată tendinţa jurisprudenţei sale recente de a stabili şi dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecții efective a drepturilor și libertăților fundamentale, integrate conţinutului normativ al art.16 alin.(1), art.21 alin.(3) sau art.129 din Constituție, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac.

În acest sens sunt, cu titlu exemplificativ: referitor la contestația în anulare, Decizia nr.542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.707 din 21 septembrie 2015, sau Decizia nr.501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.733 din 21 septembrie 2016; referitor la revizuire, Decizia nr.506 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.539 din 20 iulie 2015, Decizia nr.866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 1 februarie 2016, Decizia nr.126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.185 din 11 martie 2016, Decizia nr.2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.324 din 5 mai 2017; referitor la recurs, Decizia nr.462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.775 din 24 octombrie 2014, Decizia nr.485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.539 din 20 iulie 2015, Decizia nr.591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.861 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr.839 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 1 februarie 2016, Decizia nr.432 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.841 din 24 octombrie 2016, sau Decizia nr.540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.841 din 24 octombrie 2016. Prin aceste decizii, Curtea a acordat o protecție efectivă drepturilor și libertăților fundamentale, în ceea ce privește contestația în anulare, revizuirea și recursul, căi extraordinare de atac, prin sporirea garanțiilor procesuale ale accesului liber la justiție și ale dreptului la un proces echitabil. În acest sens, Curtea a decis, de exemplu, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare și a revizuirii trebuie să se examineze de către instanță cu citarea părţilor, că judecata pe fond a recursului se face cu respectarea garanţiilor de contradictorialitate şi oralitate ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului contravine accesului liber la justiție sau că excluderea posibilității de a ataca cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională”.

„25. Referitor la posibilitatea exercitării unei căi de atac, Curtea reiterează jurisprudența sa potrivit căreia legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalitățile instituite de lege.”.

„26. Curtea reține că recursul este o cale de atac extraordinară, iar nu o cale de atac excepţională. Calificarea acestei căi de atac ca fiind extraordinară nu îi ataşează şi tipologiile de hotărâri care pot fi supuse acesteia, ci vizează numai motivele pentru care poate fi exercitată. Prin urmare, stabilirea hotărârilor judecătorești susceptibile de recurs trebuie să ţină cont de natura acestui remediu procesual, iar nu de alte criterii artificial create care să excludă de la acest remediu procesual o multitudine de persoane, fără a avea o justificare obiectivă și rațională. De asemenea, faptul că o judecată parcurge două etape procesuale devolutive (judecata în primă instanţă şi apelul) nu înseamnă automat şi eo ipso lipsa posibilității de a exercita calea de atac a recursului. În viziunea actualului Cod de procedură civilă, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu excepțiile prevăzute de lege, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competența de soluționare a recursului aparține, cu excepțiile prevăzute de lege, Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece rolul acesteia, ca instanță de casație, este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art.126 alin.(3) din Constituție.”

„Criteriul folosit de legiuitor pentru accesul la calea de atac a recursului ... reprezintă o clasificare artificială și nejustificată.”

De aceea, chiar și căile extraordinare de atac trebuie să fie accesibile cetăţeanului, iar limitările accesului la acestea trebuie să rezulte în mod explicit numai din natura acestora, precum şi din motivele pentru care pot fi formulate. Or, Curtea observă că singura justificare pentru stabilirea de către legiuitor a unui prag valoric pentru accesul la recurs a fost decongestionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. (la fel ca și în speța noastră)

„30. Mai mult, pornind de la scopul recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Curtea reține că acest scop este parte a mecanismului pus la îndemâna instanţei supreme de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, precum şi a garanţiilor dreptului la un proces echitabil, în sensul că cetăţeanul trebuie să fie încredinţat de faptul că i s-a aplicat corect legea la judecata în fond şi că au fost respectate normele de ordine publică referitoare la compunerea instanţei sau competenţa instanţei, alte reguli de procedură apreciate ca fiind importante, cerinţele referitoare la motivarea hotărârii sau autoritatea de lucru judecat. Este adevărat că recursul în interesul legii este un alt element al mecanismului de interpretare şi aplicare unitară a legii, însă acesta se aplică numai în situaţiile în care există o jurisprudenţă neunitară de o anumită consistenţă [„Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii – art.515 din Codul de procedură civilă]. Mai mult, recursul în interesul legii acoperă situaţiile pentru viitor, el nefiind un remediu direct, nemijlocit al persoanei pentru revenirea la starea de legalitate în cazul concret dedus judecăţii. Prin urmare, în vederea unificării jurisprudenţei, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are numai rolul de a soluţiona recursuri în interesul legii, ci şi pe acela de a casa hotărârile instanţelor inferioare care nu sunt conforme cu regulile de drept aplicabile.”

„31. Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalității hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii, și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare.”, respectiv numai în cazul anumitor tipuri de acțiuni, în speța noastră.

 

Cu stimă.